Cultul sfintelor moaste este strans legat de
cultul sfintilor. Inainte de a ne intreba ce sunt sfintele moaste, ar trebui sa
ne intrebam cine sunt sfintii? Sfintii sunt oameni ca si noi care au cautat sa
se curateasca de pacate si de patimi prin tainele Bisericii, daruindu-si viata
lui Dumnezeu. In urma multelor nevointe, in urma pocaintei si a smereniei
aratate ei au castigat harul Sfantului Duh prin care au ramas intr-o comuniune
continua cu Dumnezeu. Harul divin le-a sfintit si trupul si sufletul. Iata ce
spune Sfantul Apostol Pavel: „Au nu stiti ca trupul vostru este locasul
Duhului Sfant care locuieste in voi? „. (I Cor., 6, 19). Harul Duhului
Sfant ramane in trupurile sfintilor si dupa moartea lor.
 
 
Prin urmare, dupa cum afirma si parintele
Constantin Coman: motivul
pentru care Biserica cinsteşte sfintele moaşte nu este numai unul de ordin
comemorativ, în amintirea martirilor sau a celorlalţi sfinţi ai Bisericii, ci
pentru că moaştele sunt cu adevărat sfinţite, adică poartă pecetea
dumnezeiescului, sunt purtătoare de har, întrucât s-au împărtăşit de slava şi
puterea dumnezeiască”. Proslăvind sfintele moaşte pentru puterea minunată ce
le-a fost dată de Dumnezeu, creştinul ortodox cinsteşte însăşi puterea
dumnezeiască din ele.
 
 
Menţinerea osemintelor sfinţilor în stare de
incoruptibilitate este privită ca o arvună a nestricăciunii viitoare pe care o
vor avea trupurile credincioşilor după înviere.
 
 
Sfanta Scriptura ne spune despre minuni facute
prin trupurile sfintilor in vremea vietuirii lor pamantesti, marturisind despre
puterea ce o au in ele. Multi oameni se vindecau, numai atingandu-se de
stergarele si de trupul apostolului Pavel (Fapte, 19, 11-12), iar altii, numai
prin trecerea umbrei apostolului Petru peste ei (Fapte, 5, 15).
 
In Vechiul Testament, israelitii considerau intinate
trupurile decedatilor pentru ca erau sub pacat si sub blestem.  Oricine se atingea de ele, devenea si el
intinat, spurcat. Interesant este faptul ca nu toate trupurile erau considerate
totusi spurcate. Astfel, trupul mort al lui Iosif n-a spurcat pe Moise cand
acela l-a luat la sine in Egipt (Ies., 13, 19), cadavrul lui Elisei, proorocul,
n-a spurcat pe cel care a fost asezat in mormant peste el, ci l-a inviat (IV
Regi, 13, 20-21). Aceasta minune savarsita de moastele Sfantului Proroc Elisei
dovedeşte că în trupul sfinţilor, chiar dacă în el nu mai este sufletul, se
află o putere datorită faptului că sufletul lor drept a locuit atâţia ani în
trup şi trupul a fost vreme îndelungată slujitor al sufletului“ (Sfântul Chiril
al Ierusalimului, „Cateheze“, cateheza XVIII). Prin urmare, aici este vorba de
un fapt miraculos, unic vetero-testamentar, care atesta prezenta puterii
dumnezeiesti in trupul proorocului (chiar daca acesta murise).
 
In Testamentul Nou, trupurile neinsufletite ale
crestinilor nu mai sunt spurcate, pentru ca ele sunt biserici sau locasuri ale
Sfantului Duh (I Cor., 6, 19-20; 3, 16-17), si sunt curatite de blestemul care
venea asupra lor. Prin urmare, ele nu mai spurca pe cei ce se ating de ele. Trupurile
sfintilor sunt ingropate – ca si ale tuturor crestinilor – si numai acelea din
ele care fac minuni sunt dezgropate si li se da o cinste deosebita, dar nu
adorare, ca lui Dumnezeu. Prin aceasta cinstire ele nu sunt idolatrizate, caci
a venera nu este acelasi lucru cu a idolatriza.
 
In Testamentul Vechi au fost ascunse moastele
lui Moise – si poate ale altor drepti – pentru ca iudeii, intr-adevar fiind
inclinati spre idolatrie, avandu-l, l-ar fi zeificat ca pe vitelul de aur (Ies.
32, 1 – 35; Deut., 9, 16) sau ca pe sarpele pe care il ridicase Moise in pustie.
Pentru evitarea acestor rataciri, era bine sa ramana ascunse trupurile unor
barbati sfinti si drepti, ca Moise, despre care, de altfel, stim ca insusi
arhanghelul Mihail cauta sa nu-l lase in stapanirea diavolului (Iudei l, 9). Pe
atunci, dupa cum am vazut, trupul mort era socotit ca necurat, caci inca nu
sosise Hristos cu harul sau sfintitor si deci trupul omenesc era inca
nerascumparat de sub stapanirea diavolului.
 
Inca de la inceputul crestinismului, ziua în
care martirii primeau cununa muceniciei era socotită drept zi de naştere în
împărăţia lui Dumnezeu şi era cinstită şi serbată la locul unde erau îngropate
sfintele moaşte. Atunci când se reuşea să fie recuperate din mâinile
persecutorilor, osemintele martirilor erau aşezate la un loc cuviincios, unde
creştinii se adunau să serbeze acolo ziua martiriului şi unde, fără îndoială,
săvârşeau Sfânta Liturghie. În epoca apostolică, nu numai trupul, ci şi hainele
şi obiectele pe care le foloseau Sfinţii Apostoli erau cinstite şi mulţi bolnavi
se tămăduiau numai la trecerea peste ei a umbrei trupului Sfinţilor Apostoli.
 
Mai ales după încetarea persecuţiilor, relicvele
sfinţilor au fost căutate, dezgropate, duse cu veneraţie, mai cu seamă în
metropole bisericeşti şi reşedinţe episcopale. De cele mai multe ori
descoperirea sfintelor moaste se facea prin viziuni şi arătări ale duhurilor
drepţilor. In urma dezgroparii se
constata ca ele sunt neputrezite, izvoratoare de buna mireasma, uneori de mir
si vindecatoare de boli sau izgonitoare de demoni.
Tot în această vreme,
întrucât de timpuriu bisericile se zideau mai ales pe mormintele martirilor, se
împărţeau sfinte moaşte la toate bisericile spre a fi zidite în altarele lor.
 
Plecând de la această tradiţie, s-a impus
rânduiala ca la temelia ridicării unei biserici să se aşeze sfinte moaşte. Iar
suportul săvârşirii Dumnezeieştii Liturghii este în mod obligatoriu Sfântul
Antimis, care are încorporat o bucăţică minusculă de sfinte moaşte. Canonul 7 al Sinodului al VII-lea ecumenic
interzicea sfinţirea bisericilor fără Sfinte moaşte puse în masa Sfântului
Altar şi în antimis.
 
Exemplu:
la basilica de la Niculitel intr-o
cripta numita cripta-martyrium s-au descoperit 4 sfinti martirizati intre
anii 369-372
in timpul persecutiilor dezlantuite de vizigoti contra
crestinilor din aceasta zona a Imperiului. Sub aceasta cripta, s-a descoperit
alta mai veche unde au fost gasiti alti
2 martiri
ale caror nume nu s-a pastrat.
 
În centrele monahale de îndelungată tradiţie ale
Răsăritului Ortodox – Sfântul Munte, Mănăstirea Sinai, Constantinopolul -, cele
mai de preţ odoare ale mănăstirilor sunt sfintele moaşte. Astăzi, pelerinii
români care merg la Sfântul Munte – şi sunt foarte mulţi – pot da mărturie
despre cinstirea deosebită de care se bucură sfintele moaşte în mănăstirile
atonite. În vremurile de restrişte din istoria republicii monahale atonite –
multe şi grele -, monahii părăseau totul, dar sfintele moaşte le luau cu ei, ca
pe cel mai de preţ lucru.
 
După despărţirea Bisericilor de Răsărit şi de
Apus, numai Biserica de Răsărit a
continuat cu consecvenţă cinstirea sfintelor moaşte, în timp ce în Biserica
Apusului aceasta s-a redus mult, aproape până la dispariţie
, ne obligă să reţinem cinstirea sfintelor moaşte ca pe o
notă specifică a Răsăritului Ortodox
, a spiritualităţii şi a învăţăturii
sale de credinţă.
 
La bisericile unde se pastreaza sfinte moaste,
crestinii vin in pelerinaje. S-a
procedat deasemenea şi la transportarea moaştelor din loc în loc, pentru a se
înlesni credincioşilor pioşi posibilitatea de a le cinsti după cuviinţă. Cinstirea
sfintelor moaşte stă mărturie credinţei că şi trupul, deci materia, se împărtăşeşte
şi se imprimă de harul dumnezeiesc, devenind după moarte, purtător de har
dumnezeiesc. Acesta este motivul pentru care râvnesc atât de mult credincioşii
să sărute şi să se atingă sau să fie în preajma sfintelor moaşte: credinţa profundă că se împărtăşesc de
Dumnezeu Însuşi prin mijlocirea harului Său dumnezeiesc, de care s-au
împărtăşit sfinţii şi trupurile lor.
 
Trebuie să facem o distincţie clară între
Sfintele Moaşte, adică trupurile neputrezite ale unor sfinţi şi conservarea sau
mumificarea unor trupuri. Şi unele şi altele sunt neputrezite. Se ştie că în
cazul Sfintelor Moaşte nu contribuie nici un om la această stare, lucru dovedit
şi de faptul că ele mai au unele calităţi pe care cele mumificate nu le au – un
miros deosebit, o mireasmă divină şi sunt făcătoare de minuni. În timp ce
mumificarea unor trupuri omeneşti este explicabilă fiindcă este mijlocită de
oameni, Sfintele Moaşte depăşesc legile firii – nu omul contribuie la
nestricăciunea lor, ci Dumnezeu.
 
La Damasc, În Siria, există impunătorul altar
mănăstiresc de închinăciune al Sfântului Ioan Botezătorul, zidire care aparţine
Împăratului Iustinian. De când arabii au pus stăpânire pe provincie (sec. al
VIII-lea după Hristos), s-a transformat În moschee musulmană. Însă Într-un colţ
al colosalului aşezământ există un minunat mausoleu, lucrat artistic şi destul
de mare. Este vorba despre mormântul preacinstitului cap al Botezătorului.
Vrând-nevrând, arabii au fost nevoiţi să-I păstreze şi să-I acopere cu un
baldachin foarte scump şi să-I Împodobească cu aur. Când musulmanii au prefăcut
Biserica În geamie, s-au atins şi de mormânt. Dar s-au Îngrozit deoarece la
prima lovitură de lopată a Început să iasă de acolo sânge cald, care a
continuat să curgă timp de mai multe zile şi nopţi. Nu se mai oprea. Plini de
panică, arabii au cerut să se facă rugăciuni de către patriarhul creştin.
Acesta, cu tot soborul bisericesc al Damascului, a făcut timp de trei zile
procesiune În jurul mormântului, până când Într-a treia zi s-a oprit sângele. O
inscriptie specială cu litere arabe de aur, pusă deasupra acestui loc sfânt,
relatează Întâmplarea cutremurătoare. Până astăzi, lumea musulmană
preacinsteşte mormântul Înaintemergătorului şi, În acelaşi timp, se teme de el,
nu Îndrăzneşte să se apropie de el.
 
 
În Biserica noastră, cinstirea sfintelor moaşte
se face prin:
· zidirea
sfintelor altare ale bisericilor pe moaştele sfinţilor,
· închinarea,
atingerea şi sărutarea sfintelor moaşte;
· organizarea
de pelerinaje la locurile unde se află sfinte moaşte;
· procesiune
cu sfintele moaşte, pentru anumite trebuinţe (pentru ploaie, la vreme de mari
necazuri);
·
instituirea unor zile de sărbătoare în amintirea
găsirii sau mutării moaştelor unor sfinţi

 

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *